Și dacă ploaia s-ar opri - Eseu despre durere

„Și dacă ploaia s-ar opri” este un eseu scurt despre durerea sufletească, despre suferința de a fi în viață. 

Sunt sigură că mulți se vor regăsi în el. 

Nu are a face cu frumosul cântec fără vârstă a lui Cargo („Dacă ploaia s-ar opri”), pe care-l ascult foarte des, căci îl iubesc. 

Iubesc tot ce se spune și se scrie despre ploaie. 

Iubesc ploaia. 

Iubesc picăturile reci care-mi cad pe fața brăzdată de lacrimi... căci sunt o plângăcioasă. Adică plâng din orice, dar nu pentru mine, plâng pentru alții. 

Pentru durerea lor. Pentru durerea ta sinceră. 

Pe-a mea nu o mai simt așa de des. 

Ploaia îmi ascunde lacrimile, îmi maschează suferința. Suntem aliate noi. 

Femei. 

Eseul a fost inițial publicat în 2019 pe https://scriitorcristinag.blogspot.com/2018/11/si-daca-ploaia-s-ar-opri-de-Cristina-G.html. 


„Și dacă ploaia s-ar opri” este de asemenea un roman în lucru. 

Data de publicare este incertă. 

***

Mă uit pe fereastră cum picurii mari de apă rece se izbesc cu ciudă de tot ce întâlnesc.
Îmi suflu-n mâini.
E noiembrie și-i frig în casă... parcă mai frig decât afară. N-am dat drumul la căldură, nu-mi permit să plătesc facturile.
Surâd trist și-o lacrimă îmi curge agale pe obrazul drept.
O șterg mecanic, și alta lunecă în loc.
Îi dau pace și mă fixez pe ploaia ce curge din cerul gri închis.
Îmi place ploaia... întotdeauna mi-a plăcut.

Mă așez cu un oftat pe fotoliul din piele maro, sprijin capul de geam și ascult.
Pleosc, pleosc, pleosc...
Părul blond e murdar. Ar trebui să-l spăl, dar e prea frig. Nu vreau să răcesc. Nu pot. Nu-mi permit.
Nimic nu-mi permit în ultima decadă.
Dar de ce zic „în ultima decadă”? Nu mi-am permis niciodată.
Așa e viața mea de când mă știu.
O viață de sacrificii... o viață ca oricare alta.
Dar măcar nu-mi plâng copiii de foame și de frig.
Măcar sunt singură în suferința mea.

În curând împlinesc anii dar nimeni nu știe.
Sunt bătrână... mă simt bătrână, mai bătrână decât însăși lumea.
Ce am să fac?
Cum am s-o scot la capăt de data asta?
Oftez.

Mă-ntreb dacă se merită să mai lupt.
Dar pentru ce lupt?
Am uitat. Ori poate n-am știut niciodată.

Tremur și lacrimile-mi curg nestingherite pe obrajii albi ca zăpada.
Nu le mai simt. Nu înseamnă nimic oricum. Mă bucur că sunt singură și am acest lux.
Pot să plâng când și cât vreau.
Aș putea chiar să țip dacă-mi vine.
Numai că nu-mi vine și asta e bine. Nu cred că m-ar ține plămânii dac-aș urla cum am urlat atunci...
Atunci când eram pe creasta prăpastiei.

Oftez scârbită de obscuritatea în care mi-a căzut din nou sufletul.
Mi-e frig... cumplit de frig.
Și-s singură, mai singură decât singurătatea.
Când am ajuns aici și așa?
De ce?
Unde-am greșit?

Mă ridic brusc și-mi dau bluza de lână albastră jos.
Tremur incontrolabil.
„Termină cu prostiile, ai înțeles? Nu-ți mai plânge de milă. Ai o viață la care mulți visează. Nu ți-e rușine?”
Deschid ușa și ies afară.
E amurg și oamenii s-au strâns în casă.
Alerg desculț pe asfaltul din spatele blocului.
Picăturile de ploaie se opresc subit parcă temându-se să mă atingă.
Mă pun în genunchi și le implor să cadă ca mai înainte.
— Plângeți cu mine! strig.
Un om trece repede pe lângă mine ignorându-mă total.
Oare ce gândește că fac? 
— Plângeți vă rog. Nu mă lăsați singură, murmur pierdută în timp ce mă lungesc pe spate într-o baltă.
E-atât de rece și atât de murdar totul, dar nu-mi mai pasă. Gata, s-a încheiat. Nu mai vreau să lupt.
— Mă dau bătută! strig din nou. Nu mai pot.
Un fulger trece pe lângă mine.
Tresar cu putere.
Îmi duc mâna la frunte. Sunt pic de apă. „Am febră,” mă gândesc.
Mă uit în jur buimacă. Plapuma albă atârnă de marginea patului și ceasul arată ora 3.
„A fost doar un vis, dar dacă... și dacă ploaia s-ar opri?”


.... . 

Fotografie de pe Pixabay